Un afiş pe care l-am făcut pentru spectacolul cu piesa Zorba Grecul la Teatrul Naţional Târgu Mureş.
|
|
Read this post in English
Cu destui ani în urmă, am cărat cu mine "borcanul fotografic" - un Zenit clasic al anilor optzeci - în Delta Dunării. Fotografiam cu milă, filmul costa... Nu pescuiesc aşa că aveam timp suficient să aştept lumina potrivită. Zilele trecute am găsit CD-ul cu scanările diapozitivelor. Privindu-le acum, am realizat tonalitatea calmă a analogicului. Bătrânule, Zenit salut blândeţea tonurilor tale de culoare!
|
Pentru a mării mări sau micşora imaginea în fereastra folosiţi cursorul sau butoanele + sau -. Pentru a mişca imaginea folosiţi săgeţile. Puteţi vedea imaginea pe întreg ecranul aici.
Privind o turmă de oi risipită pe un deal trezeşte în noi ciobanul arhetipal. Viaţa de cioban pare a fi Nirvana intelectualului român. Am auzit directori, profesori, medici, ingineri şi academicieni mărturisindu-şi visul pastoral (nici unul nu şi-a părăsit profesia). Eu însumi, mă simt limpezit contemplând turma de oi. Încercaţi si dumneavoastră, în momentele de stres. Iar dacă nu are efect, număraţi oile. Sau căutaţi caprele şi dulăii. Spuneţi-mi câte oi aţi numărat până să vă vină somnul.
Spor la numărat!
|
La apusul soarelui, când cerbul îşi cheama căprioara, iar tigrul o mestecă, bărbatul trebuie să îşi urmeze şi el chemarea.
|
Protagoras spunea ca omul este măsura tuturor lucrurilor. Câtă dreptate avea!
|
Pentru a vizualiza imaginile apăsaţi săgeata. Pentru a le mări apăsaţi 
.
.Aşteptarea dinaintea trecerii pe lângă moaştele sfântului îşi are rolul ei. Coada lungă şi înghesuiala impun nemişcarea, îi scot pe enoriaşi din ritmul cotidian. Pe rând şi treptat, ei se retrag în introspecţie, poate se roagă în gând, iar după un timp cad în letargia aşteptării pentru ca, un zgomot, un vânzător ambulant , sau pur şi simplu înaintarea cu câţiva paşi a şirului, să îi trezească. Schimbă câteva vorbe, se uită la ceas, se plâng că e frig, ca apoi, treptat, să se retragă iarăşi în ei.
Feţele lor, eliberate de efortul mimic al exteriorizării emoţiei trecătoare, dobândesc o imobilitate minerală, expresie a unor sentimente profunde.
|
Pentru a mării mări sau micşora imaginea în fereastra folosiţi cursorul sau butoanele + sau -. Pentru a mişca imaginea folosiţi săgeţile. Puteţi vedea imaginea pe întreg ecranul aici.
Ultim vizitator, urc treptele minaretului câte trei ca să prind apusul soarelui. Sus, ieşind din scara strâmtă şi întunecată, lumina e aroape orbitoare. Îmi adaptez ochii. Sub mine oraşul se afundă , minut cu minut, în umbră, dar aici, deasupra lui, soarele mai incălzeşte. Nu e de mirare că muezinii se simt atât de aproape de cer. Se apropie momentul zilei când i se aude chemarea. Imi amintesc vocea sa aşternându-se peste oraş. Cu mulţi ani în urmă, împreună cu părinţii, am fost cazat în apropiere, la un turc, lângă restaurantul "Pescăruş". Seara ieşeam în bazar: fum, arome de mici, chebab, hamsii, cafea la nisip şi aglomeraţie, om lângă om. Găsesc uşor intrarea dar restaurantul a dispărut. Alături, două fastfood-uri alăturate îmi amintesc că sunt, totuşi, într-un oraş turistic. A dispărut şi bazarul. Parcă nici n-ar fi fost, cafenele luxoase îşi revendică o "tradiţie" de un deceniu. Dar, n-au cafea la nisip. Nu mai e nici mulţime. Lângă magazinul "Tomis" e chiar pustiu: trei femei de serviciu stau la o pauză de ţigară, iar un bunic se preface că s-a rătăcit, spre deliciul nepoţicii. De undeva, se aude ecoul vocilor unor copii, jucându-se. Vocea muezinului, însă nu se mai aude.
|
